VARIOLA – O BOALA ERADICATA

Stiati ca variola a fost descrisa inca din antichitate? In India zeita, Shitala Mata, „putea imbolnavi sau vindeca” de variola. Legenda spune ca, zeita purta pe cap un cos cu grau, avea in mana dreapta un vas cu apa si in stanga o maturice. La scuturarea capului, graul cadea si se transforma in pustule variolice. Daca zeita folosea maturicea, cel afectat de variola murea, iar daca aceasta arunca „apa vindecatoare”, microbii se transformau in flori si bolnavul se vindeca (templul zeitei este si astazi activ, in ciuda faptului ca variola a fost eradicata).

Istoric

Prima descriere a bolii (910 e.n.), este facuta de alchimistul, medicul, filozoful si savantul persan, Abu Bakr Muhammad ibn Zakariya al-Razi  (865 – 925), promotor al medicinei experimentale si care poate fi considerat parintele pediatriei.

In secolele V-VI apar primele epidemii in Europa, boala extinzandu-se si in Lumea Noua, prin grija conchistadorilor. In acea perioada, afectiunea era considerata ca un blestem, un efect al fortelor supranaturale, tratamentul fiind aproape inexistent. Totusi, prin observatia  ca fostii bolnavi de variola, nu se mai reimbolnaveau in epidemiile ulterioare, din vremuri stravechi s-a incercat un procedeu empiric de imunizare – ,,variolizarea” (expunerea deliberata la virusul variolei).

In India, tatal medicinei vedice, Dhanwantari (1500 i.e.n.), face primele inoculari antivariolice. Lui i se atribuie textul: ,,Se ia pe varful unei lantete lichidul pustulei si se fac intepaturi in brat, intre umar si cot, pana cand apare sangele; pe urma se amesteca lichidul cu sange, dupa care febra va aparea”.

Si in China antica se practica un gen de ,,variolizare” cu insuflarea nazala a unei pulberi obtinuta dupa uscarea si pisarea crustelor de la bolnavul de variola.

Ulterior metodele de variolizare s-au diversificat: pudrarea intranazala cu ajutorul unui tampon de bumbac; imbibarea unui tampon in continutul veziculelor unui bolnav care ulterior se introducea in narine; purtarea lenjeriei unui copil bolnav de catre un copil sanatos, timp de mai multe zile.

In  secolul XVI, in Tibet se practica un gen de scarificare cu un manunchi de ace inmuiate in lichid pustulos. O metoda asemanatoare se practica si in Turcia in secolul XVIII (inocularea lichidului din pustulele unui bolnav, personei care urma sa fie protejata, la nivelui tegumentului bratului). In 1718, lady Mary Wortley Montague, sotia ambasadorului britanic in Imperiul Otoman, descrie un procedeu similar de variolizare a copiilor, utilizat in Turcia. Ea isi supune copilul de 5 ani acestui procedeu si se preocupa de popularizarea lui, devenind o propagatoare infocata a variolizarii.

Scarificarea s-a raspandit ulterior in Boemia si in Marea Britanie.     Primul experiment clinic a fost efectuat de catre medicul practician Timoni, in Londra pe 6 detinuti condamnati la moarte, care au dezvoltat o forma clinica usoara, cu protectie ulterioara fata de boala.

Variolizarea avea drept rezultat o infectie mai putin grava, cu o rata a mortalitatii de 2-3% fata de 20% asociata infectiei naturale. Pentru ca numarul de decese ca urmare a aplicarii acestui procedeu era totusi ridicat,  s-a cautat inlocuirea lui cu unul mai sigur.

Observatiile legate faptul ca mulgatorii si vacarii nu contractau boala, dar dezvoltau vaccina, variola vacilor (cowpox), cu imunizare ulterioara fata de variola umana (smallpox), au fost extrem de importante.

Foarte interesant pentru noi romanii, este faptul ca, exista documente care atesta ca in  Transilvania si Valahia, era obiceiul de a scalda copii nou-nascuti in laptele muls, de la vacile care aveau pe uger pustule de vaccina vacilor. Procedeul era numit “ultuire”.

Benjamin Jesty un fermier din Dorset, protejat fiind de variola dupa ce a facut vaccina, isi inoculeaza familia cu material din leziunile vacilor, evitand astfel imbolnavirea acestora, in epidemia din 1774.

Aceste observatii sunt studiate de catre Edward Jenner (1749 – 1823), medic generalist si relatate profesorului sau John Hunter. Acesta se pare ca  i-ar fi replicat: ,,Nu te gandi, Jenner, incearca!” .

In mai 1796, la o ferma din Berkeley izbucneste o epidemie de vaccina (variola vacilor). Atunci, Jenner experimenteaza un procedeu empiric, asemanator cu variolizarea, folosind lichid din pustulele unei femei bolnave de variola vacilor. El face doua mici incizii in bratul unui baietel de 8 ani, peste care aplica puroi colectat dintr-o pustula a unei mulgatoare bolnave de variola vacilor.

Ulterior la locul inciziei s-a produs o pustula asemanatoare celei din variola, care s-a vindecat in scurt timp. Sase saptamani mai tarziu, Jenner il infecteaza deliberat pe baietel cu variola umana, dar acesta nu face boala. Incurajat de acest rezultat, Jenner repeta experienta pe inca 8 copii, inclusiv fiul sau, obtinand acelasi efect.

Jenner intocmeste un raport, pe care il trimite la Royal Society, dar acesta este respins, deoarece argumentatia este considerata insuficienta. Dupa mai multe experimente, completeaza si publica lucrarea ,,Ancheta asupra cauzelor si efectelor vaccinei variolei, o boala care a fost descoperita in unele comitate din vestul Angliei, in special in Gloucester, si cunoscuta sub denumirea de „variola vacilor”.

Substanta folosita pentru transmiterea variolei vacilor, a fost denumita de catre Jenner, vaccin, dupa denumirea in limba latina a acestei boli (lat. vaccinia, derivat din lat. vacca – vaca) si procedeul utilizat pentru protejarea impotriva variolei, vaccinare. Lumea medicala, initial reticenta, a acceptat metoda de vaccinare a lui Jenner, metoda care initiaza imunizarea artificiala cu agenti atenuati spontan.

Aceasta metoda s-a extins rapid in Europa, desi cauza bolii a ramas necunoscuta la acea vreme (virusul variolic este descoperit, abia in 1906 de catre Enrique Paschen, microbiolog german de origine mexicana).

La inceputul secolului XIX vaccinarea a intampinat o serie de dificultati, prin transmiterea sifilisului si a hepatitei, ca urmare a vaccinarii prin metoda brat-la-brat. Pentru limitarea acestei transmiteri, se dezvolta noi tehnici de producere a vaccinului (din piei de vite bolnave de variola vacilor), inlaturandu-se astfel pericolul contagiunii interumane cu alte boli.

Aceste masuri au reprezentat inceputul standardizarii producerii si a asigurarii calitatii vaccinurilor.

Jenner a murit in 1823. 

Vaccinarea antivariolica in Muntenia a fost introdusa de catre dr. Constantin Caracas, in Transilvania la Sibiu de catre Endlicher, iar in Moldova de catre Hesse si Frönlich. La Targu Mures, un succes doesebit i se atribuie medicului Szotyori Jozsef, care, prin sprijinul cadrelor didactice, a reusit sa vaccineze toti elevii Colegiului reformat din Targu Mures. Szotyori a fost printre primii medici europeni care au recunoscut necesitatea revaccinarilor, solicitand introducerea lor obligatorie.

Incepand cu 1804 s-a legiferat vaccinarea antivariolica si s-a impus tuturor medicilor slujbasi sa o execute in masa, in mod obligatoriu si gratuit

In cursul primului razboi mondial, a evoluat ultima epidemie de variola din Romania.

Dupa cel de al II-lea Razboi Mondial in 1949, OMS identifica variola ca fiind o boala infectioasa eradicabila. Urmeaza un program special de vaccinare si supraveghere epidemiologica, pe o perioada de 10 ani (1967 -1977). Ultimul caz de variola a fost diagnosticat in Mercka, Somalia la 26 octombrie 1977. La 8 mai 1980, dupa doi ani de absenta a cazurilor clinice, OMS declara, la cea de de a XXXIII-a Adunare Generala, eradicarea variolei.

Eradicarea varilolei demonstreza statistic eficienta vaccinarii in masa.

Autor: Dr. Daniela Stefanescu
Medic primar MF/Formator MF
Grupul National de Vaccinologie SNMF