Eu alerg

Am aproape 50 de ani si depasesc suta de kilograme. Am o meserie sedentara care ma ajuta mai mult sa stau pe scaun toata ziua si sa rezolv treburile din varful degetelor decat sa duc o viata sanatoasa.

Pana acum doua luni de zile, tot sportul pe care il faceam era in jurul mesei de biliard de la birou. Si intr-o buna zi cand un gand bun, un calcul de timp si apropierea de un parc mi-au schimbat viata: am inceput sa alerg.

Nu, nu va ganditi la miracole, ce faceam eu acolo nu era alergat, ci un fel chinuit de a alerga incet cateva minute urmate de pauze de mers consistente.

Si cand spun consistente, cred ca raportul era mai mare de trei la unu in favoarea mersului.

Ma uitam cu oarecare ciuda la doamnele evident mai in virsta care zburdau pe langa mine avand energia nu numai sa traga si un ditamai cainele dupa ele, dar si sa vorbeasca neintrerupt.

Destul de frustrant, dar m-a ajutat sa-mi setez obiectivele: vroiam ca pana la sfarsitul anului, respectiv cam in 8 luni, sa pot alerga faimosul 5K, cei 5 kilometri distanta care ma duceau la granita dintre un alergator cu “planuri mari” si un alergator sa zic, de zi de zi.

Si am inceput sa citesc despre cum sa alerg. Despre ce pantofi sa imi cumpar. Despre cum sa ma imbrac, despre cum sa respir, despre cum sa-mi fac un plan cu obiective mici, dar ferme, despre cum sa calc, despre cat de repede sau incet sa alerg…Va imaginati, internetul e plin de sfaturi, de experiente impartasite si de oameni binevoitori care isi impart cu bucurie retetele cu altii.

Din tot ceea ce am citit, pana la sfarsi,  am retinut doua idei si pe a treia mi-am adaugat-o singur la planul meu personal de atac.

Prima a fost sa nu fortez. NICIODATA! Si nu am fortat absolut deloc. Am mers pe principiul “daca te doare ceva, in mod clar nu faci ce trebuie”.

Asa ca m-am oprit din alergat la cel mai mic junghi, dar nu m-am oprit din mers, am schimbat pantofii cand am simtit ca ma dor gleznele, am calcat natural, cum mi-a venit comod, in loc sa imi fortez articulatiile.
A doua regula a fost sa nu ma opresc pana nu mi-a expirat timpul de exercitiu.

A treia regula a fost ca nu conteaza cat si cum alerg sau merg, TREBUIE SA MA SIMT BINE FACAND ASTA!!!
Bine, pe langa cele trei reguli, este imperios necesar un pantof de alergare potrivit fiecaruia. Dar, asta ar fi o cu totul alta discutie.

Pana la urma, ceea ce am reusit prin cele trei reguli a fost incredibil. In primul rand nu m-am frustrat singur incercind sa ajung unde nu aveam nevoie.

Pe urma, am reusit sa ma simt extraordinar de bine alergand asa, de capul meu, fara obiective bine definite, de genul adauga 10 minute in fiecare saptamana sau alterneaza ritmul si forteaza putin cate putin, ori altele de acelasi fel.
Si, miraculos, intr-o buna zi, eu, cel care in viata lui nu a alergat mai mult de un kilometru fara sa-i ia foc plamanii, cel caruia ii ardeau muschii dupa cateva sute de metri… eu am alergat pentru prima data in viata mea 30 de minute, continuu.

In cele 30 de minute am reusit sa acopar uimitoarea distanta de 3 kilometri si jumatate si am fost atat de fericit, incat traficul de Bucuresti era o gaza pe parbriz.
Era o prima victorie obtinuta de mine, cu mine, pentru mine, facand totul cu bucurie. Nu cu durere, nu cu frustare, nu cu amanare. Cu bucurie.

Evident, la birou, alergatorii de performanta m-au incurajat puternic, cum au facut-o in fiecare zi in care am discutat despre alergat.

Unul dintre ei mi-a spus, la un moment dat, “o sa vezi ca o sa te opresti din alergat pentru ca nu mai ai timp, nu pentru ca nu mai poti alerga”.

Evident, am luat-o ca pe o utopie si mi-am continuat drumul in legea mea. Sau in cele trei legi ale mele.

La nici doua saptamani dupa, si la o luna si jumatate de la inceputul povestii, am intrat in “zona” si am alergat 50 de minute continuu, dintr-o bucata. Sase kilometri si jumatate, cu mult peste cei 5 km pe care mi-i propusesem initial.

La inca doua saptamani, am alergat 8.5 km intr-o ora, oprindu-ma, atentie, pentru ca aveam o sedinta la care trebuia sa ajung. Da, utopia a devenit realitate in mai putin de doua saptamini, cu bucurie si incredere in mine. In noul meu stil de viata. Si totul a durat putin mai mult de doua luni. Doua luni lipsite de stres, pline de bucurie, de descoperiri si de transformari.

Am invatat multe. Am invatat ca nu e bine sa asculti muzica atunci cand alergi. Inima, plamanii, respiratia, pasii, toate au melodia lor si trebuie sa o asculti pentru a putea sa mergi mai departe, sa alergi mai departe, sa alergi mai mult.

Am invatat ca la un moment dat trebuie sa treci peste un usor disconfort pentru a putea alerga mai mult. Nu durere, atentie, aici e o nuanta foarte delicata care separa disconfortul de durere dar, in timp, ajungi sa le identifici, sa le separi si sa accepti putinul disconfort care dupa o alta perioada de timp dispare complet, lasand loc bucuriei integrale de a alerga.

Dupa care exista “zona”. Intrarea in “zona” este momentul in timp si spatiu cand tu, cu noua perceptie dobandita asupra ta, stii ca poti alerga din acel moment incolo oricat de mult, oricat de departe. Si nu e poveste, este real. Eu o definesc ca echilibrul stabil intre patru elemente esentiale: ritmul respiratiei, ritmul cardiac, ritmul alergarii si transferul termic intre corp si mediu. Fiecare intra in “zona” in momente de timp sau distanta diferite si ai nevoie de ceva timp sa-ti dai seama ca esti acolo. Dar in mod sigur, cand ai ajuns sa simti ca poti continua la nesfirsit, esti unde trebuie. Esti in “zona”.

Acum, la mai mult de doua luni de la inceputul aventurii, alerg in continuare fara obiective, bucurandu-ma de aerul diminetii si de capacitatea mea de curand dobandita de a putea alerga oricat.

Continui sa alerg intre 30 si 60 de minute cat de des pot, in general de 3-4 ori pe saptamana. Cateodata mai des, cateodata mai rar, cateodata deloc.

Si, cel mai important, nu ma voi mai opri!

Daniel Bornaz – specialist IT, Bucuresti

*Scrisoarea unui utilizator al site-ului EduMedical.ro